miercuri, 11 martie 2015

ReCondiţionare

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.

Longevivă-i dorinţa. De a fermeca deşarte zile şi nopţi, de a le lumina, galben şi cald, pe toate. Dându-le suflu nepământesc. Zorindu-le spre înalturi cereşti. Nu-i suflu cu aburi calzi în luceferi. Nu e nimic să intersecteze, genunchii moi. Sunt doar ei doi, singuri. Fleşcăiţi.
Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopţi. Dar ele rămân tălâmbe, acolo, nici măcar aşteptându-mă, nici măcar păcălindu-mă.
Suflet e în firul de iarbă. De pe pământ. Înrourat şi mângâiat de vânt cuminte, călcat uneori.
Mi-e foame de verde şi pământ.