joi, 19 februarie 2015

Dendrofilie - "love of trees".


Ne-am înfoiat ramurile. Le-am întins şi înfrunzit bine.
Ne pocneşte verdele peste fundul ochilor.
Ne atingem vârfurile frunzelor între noi, simţindu-ne atât de reciproci şi preludianţi. Nu ne tatonăm. Ne asezonăm unii altora cu întreaga paletă de culori, cât să ne fim mai frumoşi. Eu ţie, tu mie, el mie, el ţie, noi vouă, voi nouă.
Ne flatam dendrofilic dar nelibidindos.
Ne gândim la iubire ca la o sofisticăciune de filing, pe care dacă nu ţi-l ţipi guraliv, central pe banner platit, nu-i filigos. Ne contorsionăm să o pozăm grandios şi rimat cu lacrima din colţ de ochi sau după caz, privitul drept în ochi sau strânsul discret şi andurant de mână. Că-i profunzel aşa.
No! Iubierea e amuzantă, e confortabilă, e jucăusă, n-are nimic cu pisicul sau puiul, cu mi vida e mi corason espinado, cu amiga mia a lu Alejandro Sanz. Bă, copilu mi-l iubesc fără preaviz, trăgându-l de nas, corectându-l sau ridicându-l deasupra tuturor. Că e al meu. Şi-i minunat!
Îmi iau fiecare bucăţică respirator din jurul meu, pasăre, mamifer sau insectă colorată şi o iubesc fani, scărpinând-o acolo unde-o gâdilă mai tare. Şi se deschid aripile şi fâlfâie şi hahaha e-o fericire să-i vezi planându-ţi deasupra.
Şi îi iubesti mai mult, pentru că te-ai pus şi pe tine acolo, în vârful aripilor lor.
Nu pot vorbi despre dezamăgire, nu azi, nu acum, decât ducându-te înapoi în viitor, când frunzărişul se usucă şi neanunţat se ndepărteză vârf de frunză. Ne-om pierde reciprocitatea. Dar nu uita: un om - un pom. Puieţi încă se plantează.
Neîncopăcim cu alţii şi ne iubim trăgându-ne de nas, în sus.