vineri, 26 decembrie 2014

Oracol

Mi-e dorul lelii.
Îmi rumeg gândurile fredonându-mi în gând, obsedant, colindă de Crăciun.
Nu ştiu să definesc sau să comprim într-o paradigmă, mişcarea tectonică ce-mi asamblează haotic, Haosul.
Încurcătoare psihoză. Era o ordine odată, pe fiecare felie. Sclipea non-sensul cel organizat, orbind obscuritatea neamalgamului ce sunt.
Nu-i poezie, în lipsa de visare de sub hote sau de sub brazii kitchos împodobiţi.
E ca într-o fabulă cu final neaşteptat şi demoralizator pentru personjele vizate.
Joaca de-a Ăl mai mare, ce-ţi stoarce ficatul prin pori şi inima prin gene, e antrenată, solicitantă şi obositoare.
E ceaţă-n febră. E degradant să bâigui. E mişcător până la lacrimi, balansul dintre lumi.
S-a dus dualitatea. S-a penetrat cu crezul că singurul de-i demon, e ăla care-nvinge învinsul. Învinsul se pradă autoironic de fiecare fărmă de omenie.
Îşi lasă doar uitarea. Şi neiubirea.
E ca şi cum te mişti doar matematic şi fără sentimente, pe bituri micinoase, în vuiet de furtună.
N-ai cum să înţelegi în limitarea ta riglată, ce neplictisitor e-n Haos.
Te umfli, te faci mare şi lesne, încet-încet, atât de neîncăpător în lumea mea.
Eşti gol. Şi totusi atat de imbracat, în toate hainele ce crezi că-ţi pot acoperi păcatul, de-a fi coexistat miraculos, contemporan cu ideea de-a fi.