marți, 9 septembrie 2014

VIII

Pavlov și reflexul lui îmi crează în noapte corelări necorelante.
Nimic magic în noaptea asta.
Nimic magic, nici în noaptea de ieri.
Magia-i între clipe. Nepierdute. Împărtășite prin neimpărtășanie.
Acolo-i şi Pavlovul. Salivez de dorul magiei inexplicabile dintre clipele dintre nopți, ce mă vor fericită.
Sunt fericită că în bucla mea se perpendicularizează, în câte o clipă, axa cuspidă dintr-o Lactee paralelă.
Mă dor al naibii de tare genunchii atunci când se întrepătrund. Durează doar o clipă. Hm! E o durere de care mi se face dor imediat ce pleacă.
Ooo! Cât de frumoasă-i încercarea de a fi.
În netimpul ăsta paralel, în buclele şi pe toate axele astronomice, măsor cu precizie clipele. Da, clipele sunt zilele noastre. Zilele sunt săptămâni, iar săptămânile luni. Lunile-ani. Şi uite aşa în indexul de gradare al durerii, durerea de o clipă, e lungă, acută şi sus. În cel de gradare al fericirii, fericirea durează ani lumină.
Da! În cel mai frumos şi simplu şi profund-complicat înţeles. Limpede şi longeviv.