marți, 2 septembrie 2014

VII

Azi pot să plâng pentru că am lăsat să mă doară. Am lăsat ghețari întregi să-mi intre în carne, și lavă încinsă să-mi intre în sânge. 
Bula mea azi face fâs. M-am devidat și-am practicat omeneasca suduială, de om neputincios și pe alocuri trist. 
E călătoria pe care mi-o asum azi, lăsându-mă aruncată în toate douășpatru de catralioane de colțuri ale sferei mele. 
Azi vreau să-mi violez obrajii cu lacrimi, să las pe fondul de ten, cărări soioase, apoi să-mi fac un selfie, cu colțurile gurii lăsate și nasul roșu'. 
Mai am câteva ore, puține, din azi, și nu'nțeleg de unde deshidratarea asta. 
Am răvășit aproape 2 litri de cola, mi-am invocat tenebrele, mi-am destupat toate croșeele în ficați și am lăsat vântoasele să-mi vâjie capul. 
Degeaba! Nu-i ochi să vrea să plouă!
Azi plou noiane de deochiuri prietenești, plou nedescântări de mamă, ieșită la pensie, cu atribut cu tot, azi plou trădări, minciuni, mitocănii și frivolități de felinar. Și-o fac pe dinăuntru, că dinafară-i neîncăpător de negru. Atât de negru că și o ploaie smolită ca a mea se-nfricosează. 
Azi pot să plâng, pentru că am lăsat să doară. 
Da' nu vreau să îmi accelerez particulele și să-mi duc destinul zombi, pe dinafară.