sâmbătă, 23 august 2014

Infinituri

S-au chinuit copacii să-şi cadă frunzele. C-au zis ei, că în frunze-i viaţă, şi unde-i viaţă, le doare. S-au înșelat tăcând şi suportându-şi secularele păcate. Crezând că autoliniştea e o armură sau un antidot la ploile avide de păcat.
(......)
S-au chinuit şi muşeţelurile din râpi, să-şi facă cunoscuta mărimea, în micimea lor, să-şi spună povestea culorii lor şi leacul ce l-ar avea , de rană.
S-a chinuit pământul să se usuce, s-a însetat şi şi-a gonit tulpinile din el sperând să-i moară râdacinile înnodate.
Întotdeauna or să fie Paparude ce-or să invoce ploaia. Şi ploaia va ploua, ca o ploaie. Mărunt şi leneş or vioi şi grandios.
Şi va uda perechi de ochi ce plâng de unii singuri şi cred ei, că-i vitejeşte, aşa să plângi.
Dar, s-a înnobilat cu silenţiozitatea neminciunii şi a crezut că tăinuirea îi va păzi gândul pierdut şi neiertat de a fi putut vreodată-n viaţă să fi trăit.

Că matematic, infinitate există între 0 si 1 şi apoi între 0 şi 2 şi între 0 şi infinit. Şi apreciază atunci, infinitatea, într-una mai mare sau mai mică, de vrei. Sau bucură-te de infinitatea minutului în care nu plouă, aia în care 0,01 nimeni , îţi înțelege muşeţelurile, în care neminciuna se strecoară cu-n leşinat suflu în rădăcina. Şi-nfrunzeşte-te!
Alege-ţi infinitul preferat ori lăsă-te ales de el, oricât o fi de lung, tot un infinit este.
Dorurile nu dor, doar seamănă-n oglindă a durere, atunci când picură vreun ochi.
Iertarea nu-nverzeşte sau naşte alte frunze, doar subsistă colateral, păstrând loc altor infinituri de iertări ce or să vină.
Mă dezoblig să-mi sec pământul, să-mi spun povestea leacului, fără cuvinte, să-mi mântui frunzele într-un acces de exces.
Mă mistui curgând în mine adevăr, sperând ca infinitul meu să mă găsească pregătită, de viaţă.