duminică, 17 august 2014

În-punctat


N-am timp! "destul de suficient" să te iubesc, mai mult decât o fac. Mi-am concediat toate regretele ce-mi scurgeau minute în sir cu lacrimi de milă de sine, şi nedeterminat, mi-am angajat neprofesioniste şi necalificate simţuri adormite.
N-am timp să îţi explic că te iubesc banal şi simplu, cu puls total nespectaculos şi uneori fără putinţă de vorbe. Din acelaşi loc.
Nu văd vreun sens prin care mi-aş scoate banala mea simţire, pe o tarabă'n bâlci. Nu văd de ce ar fi impresionantă trăirea mea, de-aş învârti-o în arculeţe în jurul degetului.
Nu văd cu ochii tăi şi nici măcar nu simt cu tăcerea ta. N-am timp "destul de suficient" să te iubesc pe tine cu hohote. Mi le-am oprit atunci când ai căzut din mine şi nu ai vrut să te ridici. Atunci am zis eu: ssst!
Nu pierde vorbe sau timp. N-am calitatea de te ierta că taci dar nici nu vreau a asculta rugi de iertare pe tonuri diferite.
Pentru că timpul trece în acelaşi sens cu paşii, indiferent pe unde ei calcă.
Pentru că minutul în care n-ai înţeles cât de om eşti şi cât de frumos îţi şade să ştii că poţi să urci chiar şi în timp ce cobori, minutul acela pierdut, îl poţi relua spre reparaţii în alt timp şi cu alt pas.
Pentru că regretul te pierde şi te opreşte.
Înveţi. De frică şi cu frică. De viaţă, de moarte, de dependenţă de puseuri de adrenalină în urcări şi suflet în gât în coborâri. Şi dacă nu faci asta astăzi, nu-i nimic. O să vrei, poate să te revizuieşti mâine. Şi-ai să-ţi asumi cu umilinţă, defectul de a fi om. Şi poate că ai să-nţelegi că dacă înţelegi şi timpul şi nepierderea lui, n-o să mai pierzi cuvinte obosite şi rostuite mult prea la locul lor.
DE AIA!

Ce poate fi mai simplu, decât să te trezeşti fiind, gândind, rostind, păşind - pur şi simplu?