miercuri, 6 august 2014

Furtuna


M-am lipit cu tot spatele, de colţul rotund al cortului, mi-am încordat corpul la 90 de grade, mi-am înţepenit picioarele şi-am spus din glas şi din priviri, că eu de acolo nu plec.
Eram conştientă de iminenta furtună ce stătea să se abată la capatul ăla de lume, de pericolele ce ne-ar fi putut surprinde, total nepregătiţi.
Dar totuşi, nu-nţelegeam unde erau acei oameni curajoşi de acum doua ore? Cu ei făceam tumbe prin nisip, piramide prin apă aruncându-ne inconştient în cap, scufundări în mâl şi căţărări în copaci. Unde dispăruseră poeţii viteji ce păreau însetaţi de aventura şi neprevăzut doar pentru un banal vers?
- E doar o furtună, oameni buni! O să plouă cu... APĂ! O să ne ude, poate, rău, şi-om face un guturai, cel mult. Poate vom rămâne o zi în plus şi hrana ne e pe terminate. Poate! Dar suntem împreună! Frumoşi şi plini de idei şi veselie! Nu?? Nu aşa ne fu vorba? Sau poate că nu ştiam ce sens au toate spusele noastre?! Nu ne-am gândit cât şi ce ar trebui să acopere, UNIUNEA NOASTRA.
Îi priveam rând pe rând, pe fiecare în parte, cerând cu disperare o explicaţie. Răspunsul ce-l primeam era năucitor.
- Te comporţi ca un copil răsfăţat! Ne pierdem timpul cu tine şi prostiile tale.
Ea, se uita la mine, ferindu-şi ridicarea de umeri, de ochii celorlalţi, acordându-mi susţinere din priviri, şi din glas şoptindu-mi: Nu pot! Sunt numai eu de partea ta!
Ah! I-am prins ochişorii trădându-mă , atunci când s-au întors de la mine, complotând hoţeste cu ei.
Celalta? Mi-a aruncat o privire glaciară şi poruncitoare, umilindu-mi dorinţa de a rămâne în Feeria mea.
Ce mult m-a durut că n-ai intrat şi tu, în cortul meu. Şi doare al naibii de tare când nu te văd nicicum. Nici nu mă cerţi, nici nu mă iei.
Cu primele picături de ploaie ce zăceau, de fapt, în mine, le-am urlat: să se ducă! Să-mi lase mie capătul ăla de lume şi colţul meu rotund. Să-mi duc atlasic şi majestuos , frumoasa-mi suferinţă, de ploaie. A mea!
Şi-odată cu răcnetul meu, s-au spart şi norii. Şi i-am lăsat atunci, pe nori, să ude, pentru că mie, amuzantă mi-era imaginea laşilor , alergând haotic prin toate părţile, înjurându-mă că le-am pierdut timpul, cu mofturi. Că şi-au pierdut costumele de baie prin copaci, sau mai ştiu eu ce, pe ştiu eu unde.
Nici cinci minute n-a durat şi s-au risipit.
Atunci mi-am dezlipit spatele de foaia cortului, mi-am descleştat mâinile şi picioarele, şi am ieşit să-mi plouă-n gură, furtună de eliberare de ei!
Dar vai! Zâmbetul mi s-a amestecat cu spaimă, atunci când l-am văzut, cum sta el zgribulit, tremurând şi nejutorat, pe sub o salcie.
Nu am simţit nici strop, nici vânt, în drumul meu spre el. Mi l-am cuprins cu braţele şi i-am forţat piciorele sa mi se alăture în adăpost.
Şi iar m-am bucurat de-a mea furtună, atunci când am înţeles din zâmbetul lui, că e acolo pentru NOI, că ploaia asta"fugăritoare", e a noastră.
Şi ne-am adunat puterile, gândind că putem fi suficient de grei, pentru ca vântul să nu ne zboare, cu tot cu cort.
Nici pic de frică sau de îndoială, că am putea ieşi altfel decât uscaţi şi odihniţi, după furtună.
Şi-am adormit grei şi îmbraţişaţi, vorbind nimicuri, atât de curajoase.
Când a sunat telefonul, era dimineaţă. Soneria lui era singurul sunet ce se mai auzea. Prin fereastra din plastic, se zăreau raze de soare.
-Alo?!
-Vin să te iau! Îmi pare rău, că am pierdut aventura de azi-noapte! Ce mişto trebuie să fi fost! Ce fac ceilalţi?
-E numai EL! Şi-a fost grozav!
-Hai, vină! Şi-n seara asta e furtună!