vineri, 8 august 2014

A nu-ţi propune


N-o să-mi propun. Nici mintea-mi n-o să mai încerce să cerceteze înşiruitele taine ce le păşeşti în faţa ei. O să mă mişc încet şi negălăgios obţinându-mi fiorii din neprevăzutele şi neprogramatele întâmplări.
Atât o să-mi permit : să respir. Ce-o fi. Că-i toxic şi rarefiat, că-i aer puternic de munte, ameţitor şi învăluitor. N-o să-mi propun. L-oi respira şi oi vedea eu ce-o fi pe după.
Şi cred că pot să îmi permit să n-am habar de orişice şi cred că pot să îmi asum culoarea ce mi-o dai tu, azi.
Am încercat, încercuind să-ţi mânui pensula pe mine, gândind c-aş fi mai elegantă şi mai frumoasă de aş puncta un pic de alb pe’acolo, un pic de roz pe dincolo, un pic de verde înăuntru. Şi te-am văzut uşor surprins, şi n-aş putea spune c-am înţeles atunci, de ce. Doar când am reuşit să-mi duc un singur pas înapoi , am priceput.
Da! De una singură am reuşit să-mi distorsionez imaginea. Eu cu punctele mele, albe, roz şi verzi? Ce m-o fi apucat?
Te las pe tine Păpuşar, să-mi mânui aţele, şi de mi le-ai încâlci, le-om descurca. De-om vrea. Şi răni de-oi face pe vreundeva mi le-om pansa. Sau nu.
Nu ştiu exact care ar putea fi momentul în care m-oi hotărî să intervin. Nu ştiu. Că nu-mi propun. Doar stau privindu-te, cu gura căscată, ce talentat eşti când creezi din nimic, intenţii de fericire. Nu aşa se zice, că-i mult mai importantă călătoria decât destinaţia?
Să călătoresc dară, că o păpuşă, făr' să-mi propun, făr' să punctez.
Să-mi fiu destinatar şi să te las să pleci spre alte marionete, pregătite de ducă.
Să mă aşez rememorând tot drumul şi toată bucuria de-a fi plutit c-un pic de ajutor, de a mă fi încâlcit rănindu-mă cu exaltare, de-a nu mă fi odihnit, o clipă, măcar.