marți, 15 iulie 2014

Simplu

Pe la o margine de lume, să fi fost pe la vreo două și ceva, pe'o bancă scorojită de vremi, m-am așezat cu gândul să-mi curentez trupul, cu lumina soarelui ce-și străpungea razele printre frunzele copacilor.
Nimic nu mă mișcă mai mult decât verdele în contact cu mine.
Îl conștientizez în dinăuntrurile mele.
Spasticizez, cu el, vibrații non apatice. 
Mi-mprăștii celulă cu celulă prin aerul coclit de după-masă de Iulie.
Mă-namorez de fiecare floare, de fiecare frunză, și-mi termin contopirea cu supremă voluptate, și trec spre iarbă și iar pe flori și iar pe frunze.
Mă birui, lovindu-mă de caldarâm, cu o plăcere frenetică, de om învins de-atâta șansă de verde viu, de viu și verde.
Culorile organice stârnite-n mine, de căzătură, mă levitează, pansându-mă-napoi cu iarba și florile și frunzele și soarele. 
Și mi-e o liniște gălăgioasă prin fiecare por, și mi-e o lene de plecat de'acolo, și mi-e grozav de bine-n mine. Pe caldarâm. Și levitând împreunându-mă, o dată și încă o dată, cu fiecare floare, cu fiecare frunză, neobosind.