duminică, 20 iulie 2014

KIBUTZ



Eu mi-am crescut liana asta, în seră, la poalele vulcanului. Bine ticluit îmi fu planul de întrebuinţare. Dar l-am uitat ulterior.
Aş vrea să cred că ăsta e copacul ce am ales să-l caţăr, cu ajutorul ei.
M-am speriat de înălţimea lui, atunci când l-am văzut întâia dată, dar temerar m-am aşezat la rădăcină voind să-i aflu insensibilitatea ce mi-aş dori să i-o ating.
M-am îmbinat perfect, zic eu, cu a mea liană, şi am suflat cu ea, la rădăcină, aşa de intimdare, un suflu fraged şi umed şi uşor şăgalnic. Când aruncai privirea, spre vârf zării cum frunzele se arcuiau văratec.
Şi am mers mai sus, eu cu liana mea, fixând cu privirea un mugur de lumină, mijind în vârf, de printre frunze. Şi-am încolătăcit tulpina până la prima creangă, extaziată fiind, de verdele ce arcuia în faţa mea.
Şi am uitat în urmă, mulţimi de cioturi, pulsând şi aşteptând calmarea lianei mele reci.
Şi am luat-o înapoi. Un du-te-vino încercuit şi înşerpuit, perfect într-un final şi atât de imperfect de chinuitor. Mă ierţi, copacule?
Şi vine ploaia. Vulcanică. Îmi picură câte un strop înfierbântându-mă şi agitându-mă şi zăpăcindu-mă. Şi iar fugii spre vârf, spre mugurele ce țanțoș mă aștepta, şi iar uitai mulțimi de cioturi în urma mea. Şi ca-ntr-un sprint emoţionat de pocnetul pistolului de start, haotic înfăşuram din nou c'un du-te-vino ameţitor.
Şi am căzut epuizată la poalele copacului, si am privit liana abandonată, cum stă ea împletită acoperindu-i verdele, păzindu-l de furia vulcanului.
Şi am rămas acolo. Degeaba încercam a mă mişca. Furtuni de lavă se prăvăleau pe mine. Şi am închis ochii, în aşteptare, sperând să fiu salvată şi eu, ca şi copacul, de liana mea.
Ce-mi place treaba asta cu scriitura. Că pot a-ţi explica cu roz-detaliu, lumini şi umbre, şi tu să înţelegi. Cum nu?! Că despre asta am vrut să zic.
Poveste mea nu-ncepe cu a fost odată. C-o să mai fie, că i prea mişto, şi nu vreau să cobesc. Ferească!
Evenimente naturale, cu plante căţărătoare, copaci bătrâni şi adormiţi şi cu vulcani erupători, sunt rare. Ştiu. Doar atunci când pui povestea în ştiu eu ce parcare sau în vreun autobuz. Abia atunci se schimbă frumosul incredibil într-un credibil mult prea banal.