duminică, 20 iulie 2014

Feerie



La marginea nopţii cuvintele nu mai dor. Se-nvăluie în asfinţitul soarelui şi se îmbălsămează cu miresme, poate amăgitoare.
Şi nu te poartă nicăieri altundeva, decât acolo unde eşti. Aici. Unde lumina nu-ţi e de trebuinţa să vezi ceea ce ştii. Aici. Unde tristeţile nu au pătruns vreodată, că nu e loc de ele. Nu că n-ar fi lacrimă sau frison de durere, doar că şi-au luat atât de bine loc prin firele de iarbă şi razele de lună, că nu mai ştiu durerea dacă doare, frisonul dacă-i rece şi frig.
S-au întrepătruns atât de analgezic, cu-atâta sens, că nici un zgomot îndepărtat şi infricosător, de întuneric mort, nu le perturbă aşezarea, perfectă, de margine de noapte.
Vreo câţiva de greieri, cuminţi, într-un cor pe patru voci, îmi murmură, a capella, o legănare cunoscută.
Un pumn de licurici mi s-au îngrămadit sub ceafă în încercarea de a mă lumina.
Mă văd. Şi nu mă simt. Nu-i timp de simţiri.
Letargic ador acest final de noapte şi început de nicăieri.
Sunt. Şi nu respir, doar murmur şi-ncerc să nu înving cu fericirea mea corul de greieri şi lumini de licurici.