luni, 23 iunie 2014


Nu-i chin mai frumos şi constructiv, ca ăla în care îţi picuri lacrimi de timp. În timp ce încerci să aşezi biscuiţi, folosindu-i pe post de tablou, al chinului tău, de azi.
Parcă n-are farmec, o tortură, dacă pe lânga şiruri de "de ce-uri?", lacrimi, muci şi rimel pe perna şi obraji, nu asculţi o tristă melodie, ce parca-i scrisă pentru tine. Nu bei scuturându-te, o ţuică mică şi înţepătoare, nu te împiedici prin casă, urându-ţi viaţa.
Umbli în dulapul cu dulciuri al copilului şi găseşti biscuiţii. Şi te apuci să-i desăvârşeşti într-un domino monocolor, dintr-o coada - într-un cap.
Batista-i plină, şi-i singura ce-o aveai prin casă. Prea mare-i lenea, pentru a parcurge un drum spre şerveţelele din bucătărie. Şi atunci. Simplificam. Secăm canalele eliminatoare de secreţii, dansăm un sold pe poezia muzicală, şi bem o ţuică pentru înveselire. Şi bobârnăceşti dominoul de biscuiţi. Uite! Privit din unghiul ăsta, nu are sens, pare imposibilă şi ireparabilă, dărâmătura. Din unghiul celălalt, se văd micuţe găurele(din biscuiţi), prin care pătrunde câte-o mică luminiţă. Dar de aici, privind, se văd doar nişte biscuiţi împrăştiaţi haotic şi la nelocul lor, pe biroul din dormitor.