sâmbătă, 28 iunie 2014

Contemplare


Naiv, i-am altoit privirii tale, pedeapsa abisului ce l-am găsit în ea.
N-am înţeles de ce a trebuit să o porţi în (cu) aparenţa fermoarul tras peste bagajul tău.
Tu mă mârâi de dinăuntru cu plăcerea/durerea şi nevoia de-a mă urâ doar pentru că te văd.
Mă vezi şi tu.
Disconfort şi lătrat de autoaparare.
Naiv, îţi iert privirea glaciară, şi mă mut deasupra ta, încercând să-ţi înţeleg undele însângerate de autopedepsire. Şi sensurile.
Ce teatru trist e pe pielea ta.
Ce pojghiţă perfect emailată şi însăpăimântător de nepenetrantă se aşterne privirii mele, naive.
Eu nu pătrund cu mintea decât mi-e mie dat, să vreau să văd.
Am altoit privirii tale, naivul meu adânc, adevarat şi descoperit.
Am privit ani lumină, fermoarul tras peste bagajul tău, numărând dinte cu dinte, măsurând în clipe adevarul din spatele lui. Cu speranţă.
Am ascultat mârâitul duşmănos cu mine şi am ales să privesc sângele din buzele ce mă urau, arcuirea lor şi febra nervoasă ce pronunţau lătrat atât de fals.
Am privit pielea emailată, din toate unghiurile , căutând o nişă, apoi abandonând în aşteptare.
E fascinantă planarea ta. În tine şi doar în tine. În mine şi doar pe lângă mine.
Ador misterul poleielii tale, gheaţa din priviri şi bagajul impresionant de poveri.
Ador să privesc, arzându-mi ochii, spre febra nervoasă din adevarul ascuns.