miercuri, 14 mai 2014

Plăceri vinovate


Îmi simt tâmplele în stare de implozie. Nu caut cauze. Nu caut explicaţii. Sunt conştientă că aş putea să le găsesc şi mi-e lehamite să mă îmbăgăjez iarăşi cu ele.
Arunc o privire în jurul meu, căutând/încercând, să găsesc ceva, orice, o activitate, un obiect, o altă stare ce ar putea să mă fure pân' la somn.
Televizorul a devenit un aprig adversar al nervilor mei(vii).
Mor de ciudă că m-am rupt de telenovele. Îmi lipseşte naivitatea lor în contact cu creierul meu. Efectul era mai liniştitor decât orice formă ar lua valeriana într-un flacon.
Mi-ar placea să fiu de rahat, întovărăşită de "Suflet vândut", "Mala mujer"," Alejandra", etc sau orice altă lacrimoşenie cu bunăciuni de tipi şi tipe a conceput nenea sud americanu'.
Dar nu merge cu telenovela. Toate's pe la episodul peste 40 şi nu mă mişcă, în afară de frustrarea că nu-nţeleg cum îi cu iubirea asta, ori bună şi proastă, ori rea şi proastă. Antiteticele e grele por mi, acu'.
Zapez. Mă fură ba o emisiune politică, care evident mă agită şi-mi crează opinii( că de opinii era însetat creierul meu), ba o ştire cu violu', inundaţia, divorţu', omoru', accidentu', războiu', etc. Ori dau de vr'un can-can fabricat, ce mă blochează provocându-mă a considera şi eu una-alta, de a-mi da şi eu, mă rog frumos, cu părerea(că de păreri avea nevoie creierul meu acum).
Închid TV-ul. Sunt mai implodată.
Îmi iau inima în dinţi şi o tai la market. Băgăm terapia prin şoping, cu justificarea că n-am mai făcut aprovizionarea de un secol şi frigiderul are lacune serioase.
Mă proţăpesc printre rafurile pline şi realizez că sunt un om mort făr' de listă. Parcă nu-mi trebuie nimic, parcă mi-ar trebui tot.
Şi încep a arunca în coş, alandala, cosmetice, lactate, pui şi borcane. Furişez vreo două peturi de bere(să fie), mă uit dreapta-stânga şi pitesc cuminte şi o sticlă cu vin(să fie şi aia).
Mă apropii de casă şi încep a mă panica: oare am bani să plătesc muntele ăsta din faţa mea? Plan B pe card, n-am. Îmi asum şi dau înainte.
Casiera îmi bagă o sumă uriaşă. Aş renunţa acum, la vin şi bere, ciocolată cu mentă(preferată), pixuri metalice(am o obsesie), dar mi-e ruşine, că-s vreo zece inşi în spatele meu. Aşa că plătesc spăşită şi-mi iau tălpăşiţa împingând anevoie coşul.
Agăţ repede un taxi, mă instalez pe bancheta din spate şi încerc să-mi explic pe ce Dumnezeu am dat atâţia bani.
Încet-încet, sentimentul de vinovăţie ia locul nervilor. Ma justific rapid că-mi trebuiau aproape toate şi pân' la urma chiar de nu-mi trebuiau, eu pen' ce muncesc?
Am revenit între pereţii mei. Eu zic că am scăpat uşor de implozie explodată. Acum mă ocup cu aşezarea cumpărăturilor în dulap, frigider şi cu contemplarea lor.
Copilul e bucuros. Are şi el beneficiile lui. Se poate altfel?? Eu sunt mai liniştită. Acum pot privi o emisiune la tv, pentru că pot adormi cu gura plină de ciocolată cu mentă, ajutată de paharul meu cu vin.
Mi-e ruşine cu mine şi de toate tarele mele. Mi-e o ruşine aşa de plăcută, că-mi fac loc altor neruşinări, noi, ce sunt mult mai vinovate decât astea.