luni, 5 mai 2014

100



Te-am păcălit.
Tu nu-mi eşti bun cu mine.
Tu eşti aşa cum îmi zic eu că eşti.
Te macină acelaşi egoism. Şi sufletul tău e ros de cari, ca şi al meu. Funcţionăm la fel de curajos pe repede înapoi.
Nu reuşeşti să te desenezi şi încerci culori, pe mine. Tu le zici pasteluri. Şi eu le zic la fel. Dar nu-s aşa. Îs griuri şi marouri şi pe alocuri roz-bombon leucemic, că pentru roşu, trebuie sânge, iar la noi nu mai este.
Mintea mea mişca unilateral. Nu vrea faţă-spate, stânga-dreapta. Nu poate, oricât ar încerca.
Mai pun un pic de sare, nu multă, că la vârsta mea e bine să am grijă cu afecţiunile cardiace. Măcar eu. Măcar cu sarea. Mai pun un pic de piper şi boia iute să pişte puţin la limbă. Nu mult. Un pic. Să simt. Îmi scot ochelarii pentru a fi intrată de-a dreptul în călătoria gusturilor. Mmmm! Le-am potrivit bine. Condimentatul pare a fi specialitatea mea.

Şi nu te vreau pentru că mi-e dor. Că nu mi-e bine mereu cu dorul.
Nu te vreau, pentru că mă coci şi mă rozi şi mă afunzi şi mă joci, şi-mi aminteşti, cât de coaptă, roasă, colorată, iute şi sărată sunt. Şi-mi mişti dorul de mine, iar ăsta nu trebuie să fie. Eu nu's! Sau sunt. Dar nu acum.
Tu ştii că n-ai voie să mă întristezi?