miercuri, 2 aprilie 2014

TRI


Mă şăd la birou şi se învârte, încă, totul în jurul meu. Nu-mi amintesc mare lucru din ce-am făcut şi spus aseară. Nici măcar nu-mi amintesc dacă am făcut sau spus ceva. Frânturi. Dar nu sunt foarte sigură nici de ele. O imagine mi-a rămas în minte. Dacă îi spun revelatoare, ar trebui să fie de bine,nu? Dacă-i aşa, nu-i zic, revelatoare! Nu-i zic nici cum.
Pe bucata asta de spaţiu, pot să spun atâtea, pot să simt preţ de câteva cuvinte. Îmi ridic ochii acuşi, către realităţi, ce nu-mi permit să mă ştie şi să mă vadă, jos, sleită de putere, orbită de atât de multă durere, de nu ştiu unde mai încape. Nu pot să nu mai pot, nici măcar în ochii mei. Teoretic, am nevoie de ajutor extern, în cazul ăsta. Practic, în afară de mine, nimeni nu poate. Şi cum ar putea, femeia aia ce stă lipită cu faţa de covor, să o ridice pe ast'laltă? Că ast'laltă stătea(aşa jos cum îi ea) şi se uita la aia de pe covor şi îi venea să o mângâie, da' aşa, cu mângâieri de alea ca pentru cel mai mutilat câine, mângâieri din alea, milă cu silă,înţelegi? Şi se uitau una la alta, evident nevăzând nimic(că's chioare amândouă) şi se'nciudau şi se'ncordau şi se'nplângeau. Ce căcat de minte! Ce căcat de suflet! Că dacă oi spune ce căcat de destin, o suna testamentar, şi muierile alea două, aia de pe covor şi cu mine(care oi fi eu), nu's bune nici măcar să'şi redacteze titlul.
Mă gândesc acum că există şi o a treia. Şi poate ar trebui să mă aplaud cu ea. Că a treia râde cu tine, şi râde sincer ('tu i mama ei de jucăusă). Sau poate'ar trebui să te aplaud pentru ea?
Am inventat tulburarea tripolară? Hai, mă, că'i fani!