luni, 7 aprilie 2014

Plapume


Sunt îngrozitoare! Nu ştiu cum. În ce fel. Nu ştiu cât de. Dar am înţeles din tine că sunt.
M-am trezit dincolo de miezul nopţii cu certitudinea asta.
Nu vreau, Fluturaşule! Mi-e frică de grozăviile mele. Mă scutură nevoia să nu fiu. Mă scutură frica de a nu şti cum să nu fiu. Şi te înţeleg că vezi asta. Văd şi eu ceva. Văd şi eu că vezi. Şi mi-e frică şi ruşine că mă vezi.
Îţi usuc aripile când te apropii de mine. Nu vreau şi cu toate astea, ţi le usuc. Şi te suflu umed încercând a te hidrata cu respiraţia mea. Dar te zbor atât de departe de mine. Îmi lungesc braţele'mi moi, încercând a te prinde. Îmi arunc privirea atât de departe cât poate ea şi cât te duci tu. Încerc a te resuscita agonic, în distanţa şi timp. O fărâmă, măcar, pentru mine, de mi-ar rămane, de mi-ar cuveni.
Şi nu ştiu dacă te usuci pentru că te usuci de mine, nu ştiu dacă te rupi pentru că te rupi de mine, nu ştiu dacă mori că ţi-e a moarte de mine.
Ştiu doar că m-am trezit dincolo de miezul nopţii înţelegând că sunt îngrozitoare. Că şi eu dacă aş fi fluturaş, cu aripile atât de fragile şi trecătoare, aş încerca să mă păstrez, departe de uscăciune, departe de jilav, departe de mine.
Şi-am încercat, Fluturaş! Pe toate le-am facut. Pe toate cele ce-am ştiut eu să le fac.
Şi m-aş duce într-o altă parte să cer ajutor. Poate larvelor ce şi-ar putea dezvolta rezistenţa aripilor odata cu frământul meu. Poate la păsări de pradă, ce prin comparaţie ar fi mai urâte şi mai prădătoare decât mine.
De un' să ştiu eu ce să fac şi un' să mă duc, că toată existenţa mea, am tras de sfori alunecoase şi invizibile. Şi am vorbit atât de mult şi degeaba.
M-am construit pentru însingurare. Da' eu n-am ştiut.