duminică, 13 aprilie 2014

Bucăţi


Patru bucăţi. Atât am identificat până acum. Cu una ar trebui să umblu, cu una ar trebui să apuc, una ar trebui să înţeleagă şi una să simtă.
Le-am împuns pe fiecare în parte. Nici un spasm. Nici un zvâc. Tetrapareză ne-spastică. Nu se pretează la fizioterapie, kinetoterapie, masaj sau gimnastică de recuperare. E instalată de ceva timp. Asumată.
Mă întristează efortul abandonativ, al Restului, de a le găsi bucăţilor, un punct comun, de corelare, de intimizare între ele...între ele şi Restul.
Mă îngenunchează tonuri ridicate spre opiniile mele leşinate.
Mă lăcrimează amăgirea abandonului şi abandonul amăgitorului.
Mă canonizez şi mă pun în ramă. Alături de alţi sfinţi torturaţi, ai bucăţilor mele de mult pierdute. Prefer asta, milei de sine.
Îmi privesc imaginea cu alţi ochi. Smolită. Înspinată. Sângerând neîndurare. Îmi asum şi asta. Îmi provoc chinul, masochist, încercand a mă convinge că fiecare picătură de sânge, fiecare răcnet de durere neauzită, fiecare nemişcare, mă îndepărtează de propria-mi milă.
Iubesc neiubirea pe care o simt. Mă afund în carnea mea flască şi mă-nvelesc cu ea. Ma-nsingurez, fiind aproape convinsă că oricât aş încerca să dansez sincron cu Restul, oricât aş cerşi plasturi pentru găurile bucăţilor mele, oricât aş zâmbi monalistic sau claunistic, rămân cu propria-mi milă, mascată în rama jegoasă din jurul canonizatei.
Mă pedepsesc în fiecare clipa pentru închinăciunile, la mine. Îmi pedepsesc adorarea'mi învinsă. Îmi cânt prost, refren de îndurare. Atonic. Aritmic. A- .
Şi mă închid cu totul. Cu ochi, cu buze, cu puls.
Pleoştesc sarcasm de împrietenire cu acceptatori pentru o zi, ai diformitaţilor mele.
Şi-ntr-un final, întotdeauna previzibil, îmi accept superioritatea în faţa lor. Accept prabuşirea mea ca fiind victoria asupra lor, celor ce înţeleg atât de puţin, celor ce spun atât de multe fără consistenţă, a celor ce mimează trăiri imitative, ca maimuţele, a celor ce pretind a înţelege şi a fi, a celor ce se amagesc că există mai mult şi mai bine decât mine.
Până la urmă, iubesc neiubirea pe care o simt, iubesc fiecare bucată paralizată ne-spastic, iubesc nerecuperarea şi tot handicapul autoimpus.
Ma'mbucur pe mine şi posibilitatea mea de a fi şi aşa.