marți, 1 aprilie 2014

Acasă


Mă răscoleşte dorul, ce l-am lăsat acasă.
Mi se rupe nimicul ăsta de suflet, rătăcit prin învolburata-mi carcasă.
Mi se-ndoaie os cu os, osteoporozându-se elastic.
Mi-e dor de casa sufletului meu.
În minte-mi cânta "Veşnice Pomeniri", de mamă şi de tată. De acasă. De iubire. De liniştea veşnicilor mei.
Mă sperie luciditatea furată şi aproape întotdeauna aparentă, a rămaşilor.
Mă sperie sunetele mincinoase, umilinţele gălăgioase, lacrimile nevăzute şi hohotele greţoase.
Mă intrigă lucidul, normalul şi firescul smălţuit.
Mă trag spre ei printr-o mie de fire convingătoare.
Ma'ndepărtează de nimicul meu de suflet.
Mă fac să plâng nelăcrimată, mă pun să râd durere. Şi vor să-i mint. Şi vor să-i lovesc. Şi mă vor necântată. Şi mă vor.
Mi-e dor de braţele mamei înlănţuite în jurul meu şi al nimicului meu de suflet. Mi-e dor de casă.