luni, 31 martie 2014

Despre nimic


Mă dor degetele de la picioare de cât am cutreierat astăzi. Mi-am ales involuntar asta. M-am trezit cu mine încâlţând teneşii de drumeţie urbană şi pornind spre nicăieri. Ce bine-i spre nicăieri!
Am plecat cu 24,2 de semne de întrebare care s-au risipit pe măsură ce paşii se înmulţeau, pe măsură ce privirea atingea altă floare, altă iarbă, alt acoperiş de casă, altă bluză frumoasă sau urâtă.
Şi am mers. Şi apoi am stat pe câte'o bancă. Una, două, trei, patru şi cinci(cred).
Şi am privit. Soarele. Unicul. Verdele. Acelaşi.
Şi am ascultat. Şi am auzit. Păsările. Copiii din parc. Motoare de maşini.
Şi am stat. Am odihnit măruntaie febrile şi obosite.
Am înţeles că fierbânţelile, fibrilaţiile, încordările şi descordările de muşchi, le sunt date gagicilor mişto. Gagicilor ce ştiu a vedea, a auzi, a simţi, a primi, ce ştiu a înţelege şi a nu'nţelege, a-şi asuma.
Apoi am ascultat. Am ascultat nespusele. N-am înţeles mare lucru, decât că e ochei să nu'nţelegi. Pare mai spectaculos aşa, pare sofisticat să-ţi alegi singură variante de înţelesuri.
Şi iar am privit. Spre minunaţii mei prieteni. Unii tăceau fără glas, alţii cu glas. Unii făceam gălăgie cu glas, alţii fără glas.
Am reuşit să mă întorc acasă. Fără răspunsuri. Dar cel mai important, fără de întrebari.
Am trăit o zi fabuloasă, ascultând păsări, maşini şi oameni. Privind cer, flori, iarbă şi oameni. Înţelegând că dezamăgit nu poţi fi, decât dacă eşti mişto.
Şi cum aş mai putea fi supărată pe Cel de peste tot, când mi-a confirmat ceea ce ştiam. Că's mişto!