miercuri, 12 martie 2014

Despre nimic


Fiinţa mea s-a rupt în două.
Nu ştiu dacă cele două bucăţi sunt jumătăţi. Dacă joacă sah una cu alta, ca în "Viaţa pe peron" a lui Paler. Dar un skandenberg tot fac. Nu ştiu cum o cheamă pe prima şi care-i numele celei de-a doua. De fapt, habar nu am dacă vreuna primează.
Toată filosofia despre supravieţuire, toate sfaturile psihologului despre început şi sfârşit, nu reuşesc să le adune una-ntr-alta, într-o îmbrăţişare libidinoasă de normalitate. Probabil că prima e mai năbădăioasă. E rebelă. Vrea tot ce nu vrea. Şi nu vrea tot ce vrea.Mă gândesc la medicaţie. Mă gândesc dacă dedublarea şi tuburarea bipolară sunt din acelaşi film. Dedublarea e conştientă în inconştienţa ei. Sau poate fi ca în "Life before her eyes", impui o dedublare şi ea se transformă pe nesimţite în diagnostic clar ce necesită medicaţie. Dar la ce bun atâtea căutări de explicaţii. Supravieţuirea nu TREBUIE să aibă filosofie.
În skandenberg-ul ăsta nici un braţ nu e dotat cu putere. Un skandenberg leşinat.
Trei soluţii de supravieţuire ale lui Steinhardt, una în care hotărăşti că eşti "mort" şi eşti salvat pentru că nimeni nu-ţi mai poate face nimic, una în care eşti un vagabond, un inadaptat social şi eşti liber pentru că nimeni nu-ţi poate lua nimic, şi una în care îţi iei putere din loviturile primite. Cu cât primeşti mai multe cu atât eşti mai puternic.
Dedublare autoimpusa.
Fiinţa mea e ruptă în mai mult de doua bucăţi. Încep a striga cu acelaşi glas şi aceeaşi vibraţie, le aud. Fac multă gălăgie şi nu spun nimic. Ce-o fi de spus? Una conduce piesele albe, una conduce piesele negre, una ţine cronometru, una ţine scorul.
Iar suprema, stă şi priveşte. Deasupra fiecărei stări cu iz bipolar. Uneori râde amuzată de încrâncenarea aparent necesară jocului, alteori plânge de mila învinsului. Suprema e fericită în nefericirea ei. Nicidecum invers.