marți, 25 martie 2014

Balans


M-am trezit dis-de-dimineaţă în ciuda planurilor făcute de a rămâne măcar până spre prânz împlăpumită.
Clopotul navei tânguia jalnice sunete de SOS, aproape înfundate, acoperite fiind de zgomotul asurzitor al valurilor. Mi-am agăţat cu vârful degetelor ochelarii căzuţi pe lângă pat şi m-am ridicat într-un cot, încercând să întrezăresc pe hublou mişcările panicate ale colegilor de călătorie. Nu îndrăzneam să ies afară. Nu de frica vreunui val răpitor, ci de spaima că nici unul dintre ei nu ar vrea să mă salveze.
Furtuna asta e ultimul lucru care ar fi trebuit să se întâmple. Dar n-ai cum să te împotriveşti naturii.
Şi spaima asta m-a ridicat în două picioare şi m-a îngrămadit în colţul cel mai îndepartat al încăperii.
Degeaba strângeam din ochi, cu intenţia de a uita şi a-mi şterge fiecare abandon de pe retină. Le vedeam parcă mai clar, pe fiecare în parte, cu fiecare detaliu, al privirii, al mişcarilor de mâini, de cap. Ştiam că au toate motivele să mă lase acolo, spartă de valuri. Aruncasem atâta haos în jurul meu şi împroşcasem cu atâta răceala. Cu ţurţuri ascuţiţi. N-am călcat pe nimeni, n-am ars, n-am pârjolit. Şi-am crezut că-i suficient, că nu fac asta. Suficient să-mi pot alătura şi eu umărul , într-o misiune din asta, de salvare.
Rămân în colţul meu şi deschid ochii. Văd rostogolidu-se spre mine, clopoţelul de argint, pe care-l rătăcisem acum câteva zile. Se balansa şi el, ca toată nava. Şi se lovea ba de cizmele mele de cauciuc aruncate aiurea prin cameră, ba de câte un picior de masă sau scaun. Ciudat mi s-a parut, că-l aud. Cu sunetul ăla gingaş, cristalin. Să-l aud în hărmălaia aia!? N-auzeam clopotul mare de afară şi-l auzeam pe el! Clinc, clinc! Un strigăt de ajutor, părea. Avea nevoie de ajutor. Era rănit în loviturile alea, în drum spre picioarele mele.
Nu mă puteam mişca. Mă temeam că dacă plec din colţul meu îndepărtat şi-l adun de pe jos, de unde se zbătea, şi mi-l alătur mie, şansa lui de a fi salvat de pe vapor va fi tot mai mică. Probabil că l-aş fi ţinut într-o batistă, în buzunar. Dar dacă partenerii mei ar fi decis să nu mă salveze, nu s-ar îneca şi clopoţelul alături de mine? Dar dacă eu îl las acolo pe jos, văzându-l cum se învineţeşte, lovindu-se de toate porcăriile pe care EU am uitat să le strâng aseara, nu i se stinge clichetul la fel cum i s-ar stinge şi acoperit de apă?
Am închis ochii. Odată cu ei mi s-a ferecat fiecare spaimă dar şi fiecare fărâmă de îndrăzneală. Am adormit. Când m-oi trezi voi vedea poate naufragiu, poate salvarea, poate mă voi vedea înconjurată de partenerii de călătorie, poate îmi voi găsi clopoţelul în buzunar.
Sau poate nu voi mai găsi nimic. Voi vedea atunci..... ce voi vedea.