miercuri, 18 decembrie 2013

DIMINEŢI

Şi uite că m-am mai trezit încă o dimineaţă, cu ceracănele până la călcâie, cu dorinţa arzătoare de a rămane naibii în patul meu cel călduros, sub plapuma mea cea moale, în braţele lu' fii-meu. Da, dorm cu fii-meu de paispe ani jumate. Problem??
Cică e musai să-ţi aplici un zâmbet tâmp pe faţă, când te trezeşti, că: "Doamne-ajută că m-am trezit", "soarele străluceşte"," respir " şi de astea, care cică e mare bucurie că le posezi.
Şi aplic zâmbetul de toantă. Îmi caut ochelarii cu vârful degetelor, pe noptieră(asta în cazul în care nu sunt prin pat). Pornesc cu pasi rari si fermi, încercând să nu mă împiedic de praguri sau ştiu eu ce pereche de papuci oi fi lăsat prin mijlocul casei, spre bucătăria conjugală.
Heee! Aici e bine-rău. Două ochiuri de aragaz, ard( e sursa de încalzire din bucătărie), cafeaua suflă aroma primprejur, "consoarta", cu galeşa privire de mâţa bleagă(de dimineaţă), mângâie aifonul, mustăcind postărilor de pe feisbuc.
Zic, neaţa. Zice , neaţa. Şi apoi intrăm în tăcerea superbă a dimineţilor în doi. Io deschid leptopul să văd la ce Dumnezeu mustăceşte Pisi. Văd că nu fac faţă profunzimilor amicilor de pe feisbuc, bag două -trei jocuri(de obicei cu împerecheri de bile). Asta văd că-mi antrenează abia cortexul. Dar e suficient pentru a arunca un citat înţelept găsit pe gugăl,evident după un sărci(citate deştepte despre......).
Ne îmbrăcăm în 7 minute, niciodată cu ce ne-am pregătit seara. Răspund apelurilor matinale ale mamei şi ale tatei...Niciodată nu ştiu ce am vorbit cu ei. Ce Doamne-iartă-Mă mă întreabă şi ce vor de la mine la ora aia.
Urcăm în maşină. De cateva zile nu prea mai ştim în ce maşina mai urcăm, că cea de familie e prin servis şi are ceva care costă mulţi bani pentru a fi reparat rapid.
Şi tăcem frumos şi în trafic. Frumos, aşa cum îi şade bine unui cuplu cu vechime în câmpul muncii.
Ajungem la servici, unde , bineînţeles lucrăm împreună. Ea face cafeaua, eu scanez documentele zilei precedente să le trimit în contabilitate.
Luăm ţigara lungă şi groasă şi iesim afară. Acu' e grozav. Ger si vânt de iarnă. Mut cana de cafea dintr-o mână în alta, să nu-mi pice naibii degetele odată cu scrumul de ţigară.
Şi hai să muncim.
Io n-am chef. De altfel nu am chef de vreo jumătate de an.
Consoarta pleacă pe teren şi eu încep să gândesc în timp ce muncesc. De ce aşa? De ce aşa? La fiecare minut răspunsul e altul. Îmi propun, hotărăsc, urăsc şi mă îndrăgostesc şi până la sfarşitul programului sunt epuizată. Nici nu mai ştiu de unde am luat-o. Dar stiu unde am ajuns.
Sărbatorile vin. Prilej de gânduri împăciutoare şi zâmbete cu beculeţe.
M-am martalogit. Sunt o muiere cu responsabilitaţi sociale bine-stabilite. Poate că ar fi cazul să am deja concluzia pe care o caut.
Aşadar, pune madam mâna şi munceşte, că plodul acasă trebuie hrănit şi mai nou, i-o trebui şi pastă de bărbierit şi n-ai avea cu ce să i-o cumperi.