sâmbătă, 7 septembrie 2013

Vidare

Nu ştiu în ce volbură m-am pierdut. În ce negură, în ce uragan, în ce furtună, în ce fenomen ne-natural distrugător-devastator, am reuşit să mă pierd. Cine sunt şi mai ales pe unde îmi umblă paşii acum. Aş vrea să pot să mă iau de mână şi să mă extrag de unde oi fi. Dar nu mă văd şi nu reuşesc să mă simt, să mă miros, să mă ating. Mi-e dor de inconştienţa copilariei, de curajul prostesc al adolescenţei, de monotonia unei zile acasă, de banalitatea conştienţei telecomandei în mână, de râsul prostesc cu toate prostiile ce însoţesc râsul, de unduitul firesc la auzul unei melodii unduitoare, de " to-do list" şi concentrarea idioată atunci când fac lista, de simţitul mirosului de cafea sau de frunze uscate toamna ori de gel de duş sau săpun, de băutul fără motiv, de Maria Tănase, de gustul piersicii, of, de atât de multe din astea, stupide trăiri, simţiri banale, neimportante fărâmi dintr-o viaţa. Nu mi-e dor de iubire, de siguranţa, de încredere, de prietenie, de fericire, îndrăgosteală şi de astea....nu! Astea sunt sau nu sunt şi nu e musai să fie cu orice preţ. Şi nu e musai să suferi dacă nu le ai. Le ai , le pierzi, le ai iar si iar le pierzi. Nu asta e partea trista a unei vieti in furtuna. Doar pierderea firescului, simturilor omenesti( auz cu ascultat, gust cu savoare, vaz cu lumina, atins cu creierul functional, miros cu adulmecat). Cred ca niciodata nu le-am dat mai multa importanta ca acum. Posibil sa le mai fi pierdut vreodata in viata, dar nu-mi amintesc sa fiu atat de constienta de pierderea lor si sa ma doara atat de mult dorindu-le inapoi. Nu-mi doresc nimic petru mine, decat ca lucrurile sa fie firesti si normale, dupa normalul, sa zicem general. Nu il cert pe Dumnezeu ca nu-mi ia durerea asta mai repede, stiu ca totul are un sens, si ca eu ma voi ridica din banca cu lectia invatata. Asa cum am facut-o intotdeauna. Accept orice furtuna s-o abate peste mine.... Stop! Ma fac sa rad! Accept , eu?! Ca si cum m-a intrebat cineva inainte daca vreau sa nu...si eu ca o martira ce sunt ...hm...accept. Am gresit ...ma conformez...nu accept. Ma las in voia nesimtamintelor, si sper ca ele sa ma conduca pe un drum. Poate bun, poate rau...drum sa fie. Si oi vedea dupa aia. Nu stiu ce prostii scriu si nici nu vreau sa le recitesc, sa le corectez. POate doar sa le am pastrate aici pentru un alt moment din viata mea in care poate voi avea toate prostioarele alea ce zic acum ca imi lipsesc si nu voi sti sa apreciez ca le am. Nu stiu daca am o concluzie, asa cum nu stiu daca am avut o introducere. Nu stiu daca dorinta mea de a PUTEA, intra in lista mea banala de mai sus. Dar eu cam asta vreau pentru mine in concluzie. Sa reusesc sa ias din volbura, din uragan,negura, furtuna sau in orice am reusit eu sa ma pierd. Sa gasesc drumul.